Poze de la Sărbătoarea Mulțumirii, 17 octombrie 2009, sînt afișate pe blogul: Biserica Baptistă Golgota din Petroșani

Poze de la Ziua Mulțumirii, 25 octombrie 2009, sînt afișate pe blogul: România Evanghelică

Folosirea superlativelor indică uneori o boală de… vedere. Și poate avea de a face cu exhibarea mentalității ideologice.

E mai greu să fii util decît fascinant. Mai ales dacă talentul nu ţi-e contestat.

Azi am avut o vizită foarte plăcută: Marcel Cosma (Chicago), cu care m-am întîlnit anul trecut la Arad (Biserica Metanoia) şi care, în ograda lui Sorin Muntean, mi-a cîntat aranjamentul său (stil clasic şi cu variaţiuni) la una dintre melodiile mele preferate – I Surrender All / Cînd urmez Isuse Ţie. După un an am avut ocazia să o mai ascult încă o dată. Cred că aş putea să o ascult de 10 ori la rînd fără să mă plictisesc.

Orice avînt care nu reuşeşte e vinovat. De a nu se fi însoţit îndeajuns cu pesimismul tonic.

A venit apa caldă… Ăsta da eveniment, că a fost luată 2 săptămîni, pentru ceva revizie anuală…

A venit curentul… Că picase reţeaua cu furtuna de azi-noapte. Computerul era deschis, dar n-a păţit nimic…

Blogul România Evanghelică a ajuns pe locul 3, după blogul lui Adrian Năstase.

Am început cu Andreea un puzzle de 1.000 de piese cu Templul. I-am spus că o să ne ia vreo trei zile…

…să ţin un jurnal de-ăsta de ne uităm unii în gura altuia, uneori abia aşteptînd săvîrşirea cuvîntului, a bine-cuvîntării, alteori privind cu temere hăul gurii, negru…

…de fapt, sîntem (uneori) ahtiaţi să privim unul în sufletul altuia, dar nu am făcut nici o şcoală pentru aşa ceva (George Bălan făcuse un institut în Germania unde oamenii să înveţe să… asculte muzică), decît… şcoala vieţii, la fel de polivalentă ca şi gura, ca şi sufletul…

…ce mai decadenţă – cercetarea sufletului…

…pozele astea care-ţi prind nasul, urechile, părul şi cerul, dar care prind prea puţin din nostalgii, din entuziasmul cu care am urcat prima sau ultima oară muntele sau ne-am întors privirile spre amintiri care, nu-i aşa?, sînt mai mult decît amintiri…

…mă tot gîndesc că, de fapt, amintirile care-mi formează matrix-ul cotidian sînt mai reale decît tramvaiul cu care mă duc cu Andreea, care îmi spune a cîta oară merge în luxosul tramvai cu care ne-am procopsit în urbea orădeană, că amintirile sînt ca nişte bizoni care pasc (destul de) liniştiţi pe păşunea spiritului şi nu, nu trebuie deranjaţi prea mult, că-ţi fac harcea-parcea păşunea…

…da, sîntem nişte îmblînzitori de amintiri… Nu toţi la fel de pricepuţi… Unii le împuşcă de-a binelea…

Trecînd peste stînjeneala provocată de faptul că, pe cînd eram bebe de sex masculin, s-ar putea să fi fost plimbat într-un cărucior galben (!), iată o amintire tare dragă de acum mai bine de 40 de ani: un bilet, îngălbenit de vreme, pe care mama mea l-a trimis tatălui meu pe vremea cînd mă năşteam şi urma să fiu transmutat de la maternitate în sînul familiei în cartierul Aeroport din Petroşani.

Tatăl meu primea indicaţii să cumpere batiste cu “dunguţe cît mai deschise”, una “pentru baticuţ pe faţă”.

Într-o relaţie detaliile contează.