Alin Cristea – Cronologie

Retrospectivă cronologică și spirituală întocmită la 50 de ani (6 iulie 2017)

„A fi martor nu înseamnă a te angaja în propagandă, nici măcar în agitarea oamenilor, ci a fi un mister viu. Înseamnă a trăi în așa fel încât viața ta să nu poată fi explicată dacă Dumnezeu nu există.” – Cardinalul Suhard

Am avut parte de o viață interesantă. Uneori am regretat că nu am destăinuit mai multe din viața mea, astfel încît cititorii mei să aibă parte, pe lîngă festinul intelectual pe care l-am oferit prin activitatea mea publică pe Internet, și de o porție zdravănă de vibrații emoționale, relaționale, spirituale.

Ar fi de ajuns să amintesc de cum am fost gazat la mină în 1994, sau de faptul că prietenul meu cu care cîntam cu chitarele, pe scara blocului, un student bun, s-a spînzurat înainte de 1989, sau că de 4 ani și jumătate locuiesc în chirie, fără să am un venit lunar, ca să ciuliți urechile (și inima), așteptînd… detalii.

Sîntem povești, nu doar amintiri.

Acum 9 ani, cînd am pornit blogul Alin Cristea, scriam:

Amintirile sînt ca nişte bizoni care pasc (destul de) liniştiţi pe păşunea spiritului şi nu, nu trebuie deranjaţi prea mult, că-ţi fac harcea-parcea păşunea…

Mi-am intitulat blogul: Jurnalul îmblînzitorului de amintiri.

Nu am reușit să aduc în atenția publică prea multe amintiri. Bizonii nu sînt ușor de urnit, dar nici de oprit…

Nu vreau să înșir doar niște date, deși și acelea pot fi interesante, ci vreau să încerc să vă ofer o retrospectivă cronologică ȘI SPIRITUALĂ a celor 50 de ani pe care i-am trăit pe această planetă.

Dați-mi voie să încep cu două poeme, pe care le-am scris în 2015, respectiv 2017 (acum cîteva zile).

întîi

întîi s-a stabilit viitorul meu
într-o galaxie extra-terestră
unde heruvimi și serafimi
cîntau Aleluia Crucificatului înviat

apoi deodată m-am rostogolit
într-o placentă cordială
acolo s-a inventat trecutul meu
nume prenume nota la naștere

acum sînt o savarină a prezentului
din care îmbucă ba unul ba altul
de parcă nu ar putea face diabet
de la ciocolată cu dragoste

cînd îmi chiorăie mațele de foame
știu că vremea vine vremea trece
însă Timpul rămîne același
o să fiu restituit într-o zi viitorului meu

cel ce dansează cu visele

precum un lup rotindu-se
în jurul ultimului samurai
singuratic și noncivilizator
mai vine un vis lîngă mine
mai coboară un înger
lîngă umărul meu
ca și cum aş fi o stea
ultima dintr-o galaxie străveche
şi dansez cu visele
exerciţiu antigravitaţional
iubirea e iar căţărată
în copacul care se leagănă
ce te legeni codrule
mai ascult încă o dată
raspodia română de enescu
în timp ce mor încă o dată
în timp ce visele dansează încă o dată
în timp ce timpul dansează încă o dată
iar eu stingher si dansînd pe facebook
mă agăț de ultima șansă
de a sclipi pulsatoriu și cuantic
vis după vis
timp după timp
și contratimp după contratimp
și pentru că toate acestea
trebuiau să poarte un nume
m-au numit
cel ce dansează cu visele

Vezi: Alin Cristea – Poezii

Așa cum am scris de mai multe ori de-a lungul anilor, mă identific cu un poem al lui Petre Stoica:

Semnalmente

Sînt de statură potrivită port barbă
și am o concepție de viață perfect asamblată
ceea ce înseamnă că îmi plac gogoșarii în oțet
și mai cu seamă îmi place să vă pun sub nas
adevăruri pline cu praf de strănutat

Retrospectiva mea spirituală se referă la o perspectivă supra-terestră, unii i-ar spune religioasă, care îmi ghidează privirea peste cei 50 de ani.

Așadar, nu un CV ar putea da socoteală despre ce am făcut pînă acum pe această planetă, nu o cronologie terestră, nici măcar perimetrul identitar în care mă înscriu, ca urmare a nenumăratelor decizii și relaționări.

Nu îmi construiesc conștiincios o cronologie, ci mărturisesc cît de conștiincios a fost Dumnezeu în opera Lui de dăltuire a unei personalități.

Aș putea exclama, precum David în Psalmul 139:

„Te laud că sînt o făptură așa de minunată
Minunate sînt lucrările Tale,
și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”

Sufletul meu însă e cam chior…

Se luptă Dumnezeu cu mine de atîția ani să-mi dea dioptrii spirituale mult mai bune…

Cum se luptă și cu voi, nu?

Așa că prefer mai degrabă să zic, precum David, în ultimul verset al psalmului:

„Vezi dacă sînt pe o cale rea,
și du-mă pe calea veșnicie!”

Inevitabil, orice fac, cu cuvîntul sau cu fapta, e atins, mai mult sau mai puţin, de egocentrismul meu, de narcisismul meu, de mişcarea de revoluţie în jurul meu, buricul pămîntului…

Catrenele mele conţin şi recunoaşterea acestei naturi umane, care îmi ia, în fiecare zi, din graţia fiinţei minunate dăltuită de Creator:

mă bărbieresc doar în zilele cu soare
port numai șosete negre
și consider că Dumnezeu ar trebui să-mi răspundă
la rugăciuni în cel mult 24 de ore

Cît de important e, aşadar, să mă aplec, cu umilinţă, asupra acestor ani de viaţă, din perspectiva veşniciei mele!

Fără a vrea să cad într-un clișeu, voi începe cronologia mea spirituală cu un an important, 1991, cînd am fost botezat, la vîrsta de 24 de ani, la Viena, în biserica baptistă română.

Anul acela, 1991, a fost cel mai greu (am stat un an în Viena, fără familie, fără prieteni, fără loc de muncă) și cel mai important an din viața mea – atunci am luat cele mai importante decizii din viața mea (după ce, în prima parte a anului, a murit tatăl meu): în toamnă am fost botezat, apoi m-am căsătorit și m-am întors în Petroșani.

Dacă e să aleg o imagine (și am mii de fotografii) din retrospectiva mea cronologică și spirituală, aceasta este un reper de prim rang.

Fotografiile ne ajută să ne recuperăm amintirile. Amintirile, așezate în contexte potrivite, ne ajută să ne spunem povestea.

În 2009 am compus o piesă (pe versuri de Ionatan Piroșca), pe care am dedicat-o fiicei mele:

De n-ar fi inimile ca niște povești

Sînt făcut din 2 părți: un ochi plînge, un ochi rîde… Nu toți oamenii sînt așa?… 🙂

1967 – Anul nașterii mele.

Sînt din generația „decreţeilor” – „În popor sunt numiţi “decreţei” doar cei născuţi în perioada de vârf a naşterilor post decret, adică în perioada 1966-1972. Oriunde ne-am fi născut în România, eram mulţi pe aceeaşi uliţă, eram mulţi pe aceeaşi stradă.”

Fotografia e făcută la un marş pentru viaţă în Oradea, acum mai mulţi ani.

Am fost cel mai mic dintre cei 3 băieţi pe care i-au avut părinții.

Din cîte știu, tatăl meu ar fi vrut să fiu fată și să mă numească Alina.

Mă tem că numele meu nu mi se potrivește, în sensul că nu aduc alinare celor din jurul meu.

Mîngîiere / Alin (Noe) e un nume biblic, pe care Lameh l-a pus fiului său, zicînd:

„Acesta ne va mîngîia pentru osteneala și truda mîinilor noastre, care vin din acest pămînt, pe care l-a blestemat Domnul.” (Geneza 5:29)

Tatăl meu, Daniel Cristea, a murit la 65 de ani, în 1991, și nu a apucat să-l cunoască pe Alin la anii maturității.

Mi se potrivește însă primul prenume, Daniel, pus la dorința mamei.

Daniel este tot un nume biblic și mă asemăn cu personajul acesta cunoscut prin îndîrjirea cu care mă raportez la Divinitate, călcînd legile omenești, dacă trebuie.

Sînt numit, nu de puține ori, un revoluționar. Dar nu cred că sînt un revoluționar, din moment ce am declarat, de mai multe ori, că eu cred în evoluție, mai puțin în revoluție.

Toate proiectele mele de pe Internet din ultimii 10-15 ani indică că am acționat conform principiului reformei, nu conform celui al revoluției.

Sînt consecvent, pînă la sacrifiu, cu principiul reformei. Schimbările de mentalitate necesită zeci de ani.

Emil, Eugen (Puiu), Alin – frații mei sînt mai mari decît mine cu 13, respectiv 14 ani.

Mama mea, Lidia Cristea, a fost telefonistă în Petroșani. A avut de grijă, cred că toată viața, de 3-4 bărbați.

Am locuit într-un apartament cu 3 camere. Doar eu aveam camera mea, părinții mei o cameră, bunicii o cameră.

Figura spirituală a tatălui meu, Daniel Cristea, rămîne reperul principal al vieții mele, pe care l-am descoperit destul de tîrziu.

Am trăit destui ani și am cunoscut mulți oameni de diferite feluri, dar nu îmi amintesc de vreo figură asemănătoare în ceea ce privește integritatea, prestanța, bunătatea și spiritul de sacrificiu.

Îmi doresc să îi semăn în aceste privințe măcar pe jumătate.

Numele pe care l-am moștenit mi-a conferit respect și simpatie în mediile baptiste, și nu numai.

A lucrat ca topograf la mină în Valea Jiului. Ar fi putut să-și cumpere o mașină (într-o vreme cînd nu oricine putea avea mașină), dar nu a făcut-o. Ne-a dat pe toți trei băieții la facultate. Și, cum am spus, a îngropat 6 bătrîni.

Mama mare a fost paralizată în ultimii ani de viață. În Petroșani, aveam apă rece de trei ori pe zi…

Cele 3 fotografii evocă nu doar 3 generații ale familiei Cristea, al cărei patriarh a fost, indiscutabil, Gligor Cristea, ci și 3 epoci diferite din istoria României și din istoria baptiștilor români.

Cei trei au prins perioade de mari schimbări – cea postbelică, cea postdecembristă, respectiv trecerea în mileniul 3.

1974 – M-au dat la școală.

Am fost bun la învățătură. Chiar cel mai bun uneori.

M-au dat și la școala de muzică, la vioară.

Spre deosebire de frații mei – care au fost, cică, afoni, dar în anii tinereții au cîntat la mandolină, Emil a dirijat orchestra bisericii și corul de tineri -, eu am fost talentat la muzică.

Mi-a prins tare bine că am cîntat în orchestra bisericii (eram solistul) și în grupul de tineri.

Am învățat singur la harmon, apoi la orgă electrică, apoi la pian.

Și am învățat singur la chitară clasică.

Istoria Bisericii Baptiste din Petroșani se intersectează, providențial, cu istoria familiei Cristea – tatăl meu predica și a dirijat corul, unchiul meu, Beniamin Cristea, croitor de profesie, a fost, de asemenea, dirijorul corului, iar la harmon / orgă au cîntat 3 generații: 1). Daniel și Beniamin, 2). Alin, 3). nepoţii mei, Ovidiu şi Gabi.

Fără nici o exagerare, nu există altă familie în istoria Bisericii Baptiste din Petroşani care să fi slujit, cu consecvenţă, atîţia ani precum familia Cristea.

1981 – La finalul clasei a 7-a am făcut prima pasiune pentru o fată, cînd am fost într-o tabără estivală la Costinești și Sulina.

Atunci am scris primele poezii, nu știu dacă în clasa a 8-a sau la liceu.

M-a ținut pînă după armată, cînd mi-am luat rămas bun, în mod oficial.

În afară de poezii, convorbiri la telefon și scurte întîlniri, nu am reușit să avansez în relație.

Eram secretos, prietenii nici nu îi menționau numele în discuțiile cu mine, decît spunînd EA. Nu era din mediul meu baptist, care era definitoriu pentru mine.

Fără nici o îndoială, pasiunea pentru EA a conturat o bună parte din universul meu interior, care poate fi recunoscut pînă în ziua de azi, dacă cineva mai are răbdarea de a percepe sensibilitățile sufletului meu.

1982 – M-a scos Emil în lume.

M-a dus în Ungaria, Cehoslovacia, RDG. O excursie de pomină, 3 săptămîni, am dormit prin gări, prin trenuri, dar am văzut atîtea lucruri care, pentru un adolescent din Petroșani, au avut impact.

Într-o formulă concisă, religia și muzica m-au format.

Însă, de fapt, e vorba de o întreagă constelație de vectori care mi-au influențat, în mod minunat, copilăria și adolescența.

Mă uit cu imensă compasiune la generația actuală de copii și adolescenți și nu pot să nu remarc că le lipsesc anumite aspecte ale copilăriei și adolescenței de care cei de vîrsta mea au avut parte.

În același an am început Liceul de informatică. La treapta a doua am picat, așa că am făcut ultimele două clase la Liceul Minier.

1987 – Chitara

După armată, am început Facultatea de Mine din Petroșani.

Ultimii ani de liceu și primul an de facultate au fost marcați de pasiunea mea pentru chitară.

Am avut un prieten cu care cîntam cu chitarele pe casa scării.

El era cu un an mai mare la aceeași facultate.

La un festival al studenților, am ajuns la etapa pe țară, la Iași parcă, la chitară dublă.

Am cîntat o fugă de Bach, în mi minor, pentru clavecin (bine temperat), la două chitare.

Am luat locul 2.

Prietenul meu a participat și la un concurs de jazz, împreună cu alți doi băieți din Petroșani – doi cu chitară spartă și o orgă monofonică (cînta doar o notă odată, nu mai multe). Au obținut primul premiu, înmînat de Alexandru Andrieș.

După care prietenul meu s-a spînzurat.

Nu pot aprecia nici acum, după aproape 30 de ani, impactul asupra mea a dispariției celui cu care mă înțelegeam atît de bine cînd cîntam cu chitarele.

Nu prea vorbeam, nu era din mediul meu baptist.

Dar îmi amintesc că a întrebat odată: Ce este binele?

Pentru mine era clar ce era binele.

Eu eram prezent la biserică în fiecare duminică, de 2 ori, plus în timpul săptămînii.

Mi-am dat seama că el nu a avut parte de ce am avut eu parte – un mediu care să-ți mențină tonusul, care să te facă să-ți dorești să trăiești, să faci progrese (muzicale și spirituale) etc.

A trebuit să mă obișnuiesc cu prezența… absențelor.

1989 – Libertatea

Nu am participat în mod concret la Revoluție, dar conștientizez că libertatea pe care o avem de 27 de ani se datorează celor care au murit atunci.

Eram la Constanța, în port, mă plimbam cu o fată, cînd au început să sune vapoarele și mașinile, oamenii strigau: A căzut Ceaușescu!

Ne-am dus la manifestația din centrul Constanței. Nu-mi aduc aminte mai nimic.

În acel an, 1989, am făcut traseul de creastă în Făgăraș, cu ceva incidente.

La întoarcere am aflat că fratele meu Emil s-a căsătorit cu o româncă cu cetățenie americană. În decembrie 1989 a plecat în California. Probabil a fost ultimul avion înainte de a se închide aeroportul Otopeni, la Revoluție.

Eram cu fratele meu Eugen, să-l conducem pe Emil. Apoi ne-am dus la Constanța, la rude. Așa m-a prins Revoluția la Constanța.

Cînd ne-am dus la gară să plecăm, în Constanța se trăgea, doua TAB-uri s-au ciocnit. Am revenit a doua zi.

La scurt timp după ce l-am pierdut pe prietenul meu, a trebuit să mă obișnuiesc cu o altă prezență a absenței: fratele meu Emil, care nu a mai revenit niciodată în România în acești 27 de ani.

Și nu obișnuiește să scrie, nici mie nici altora, nici nu obișnuiește să telefoneze.

La scurt timp, în 1991, o altă prezență a absenței: a murit tatăl meu.

Aveam libertate. Dar pierdusem 3 persoane care îmi conturaseră perimetrul identitar.

1991 – Maturitate

Cel mai greu (am stat un an în Viena, fără familie, fără prieteni, fără loc de muncă) și cel mai important an din viața mea – atunci am luat cele mai importante decizii din viața mea (după ce, în prima parte a anului, a murit tatăl meu): în toamnă am fost botezat, apoi m-am căsătorit și m-am întors în Petroșani.

O cunoscusem în Petroșani pe Dana la sîrșitul anului 1987. Ne-am căsătorit în octombrie 1991. Apoi mama mea a plecat în California.

Încă o prezență a absenței…

Dar eram tînăr, căsătorit, ocupat să-mi termin facultatea. Viața a mers înainte.

În perioada 1992-1995, am ținut, la Biserica Baptistă din Petroșani, studiul biblic duminical, după cel al lui Beniamin Fărăgău, intitulat Istoria Binecuvîntării.

M-am maturizat, așadar, la 24 de ani.

1994 – Accident

VA URMA